Analiza juridică şi consecinţele semnării Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului la Nistru

Analiza juridică şi consecinţele semnării Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului la Nistru: problemele existente în procesul de reglementare a deferendului transnistrean.

„Rusia a fost nevoită să declanşeze războiul din Transnistria ca să oprească unirea Moldovei cu România”.

Ghennadi Selezniov,

ex. preşedinte al Dumei de Stat a F.Ruse,

22 octombrie 2002, Chişinău.

1. Consideraţii generale

Acordul moldo-rus din 1992 de încetare a focului la Nistru este denumit oficial „Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” şi a fost semnat la Moscova în prezenţa liderilor transnistreni – toţi cetăţeni ai Federaţiei Ruse. Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei ,,zone de securitate”, constituirea unor forţe de menţinere a păcii din militari ai Rusiei, ai Republicii Moldova şi ai regiunii separatiste.

Primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, susţine că prin semnarea acestui document, Federaţia Rusă şi-a recunoscut calitatea de stat agresor. [18].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că Rusia poartă răspundere pentru starea de lucruri din Transnistria, deoarece a înarmat şi sprijinit militar, politic, economic şi financiar regimul separatist condus de cetăţeni ruşi, iar prin semnarea, cu Republica Moldova, la 21 iulie 1992, a Acordului privind principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, Rusia s-a identificat drept parte în conflict, şi nu ca mediator sau garant, urmărind scopul de a păstra cu orice preţ R. Moldova ca satelit în orbita intereselor imperiale. [11].

Drept temei, a servit de altfel, actul istoric de proclamare a independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, la 27 august 1991, care a exprimat voinţa şi visul întregului popor de a-şi făuri singur soarta şi viitorul, în deplină concordanţă cu idealurile, tradiţiile şi valorile general umane. Făcând primul, cel mai greu, dar şi cel mai hotărât salt din imperiul sovietic, totalitarismul comunist şi dictatura unui partid – spre un stat al dreptului şi democraţiei, Republica Moldova a fost afectată de flagelul separatismului agresiv din regiunea transnistreană şi s-a confruntat cu o rezistenţă înverşunată din partea nomenclaturii partinice şi liderilor şovini ai complexului industrial – militar. [5].

Cercurile politice proimperiale sovietice, de comun cu forţele conservatoare şi revanşarde din această zonă a ţării, pentru a-şi păstra statutul privilegiat şi sub masca luptei pentru păstrarea URSS au organizat o lovitură de stat, uzurpând puterea la nivel regional şi creând, cu ajutorul armatei a 14-a, toate condiţiile pentru apariţia nerecunoscutei republici moldoveneşti nistrene.

Clarificarea tertipurilor si cauzelor obscure, care ne ţin în această stare de suspans și împiedică dezvoltarea țării, precum şi identificarea căilor şi mijloacelor adecvate de reglementare a conflictului transnistrean trebuie să pornească de la înţelegerea corectă a originii acestuia. Astfel, este necesar de reţinut faptul că scenariul conflictului transnistrean a fost elaborat şi promovat de către cercurile politice de la Moscova cu scopul de a menţine cu orice preţ Republica Moldova în sfera de influenţă a F. Ruse.

Există multe probe plauzibile care demonstrează elocvent faptul cum Rusia contemporană, ghidându-se de vechiul principiu imperial devide et impera, a inspirat, a stimulat şi a folosit cu abilitate focarele de conflicte de pe teritoriile republicilor „rebele” pentru aşi menţine controlul efectiv asupra acestora, contracarând, totodată, aspiraţiile lor fireşti de suveranitate, libertate şi renaştere naţională” a menţionat în lucrarea sa Ambasadorul Republicii Moldova în Ucraina, dr. Ion Stavilă. [27].

În aceşti ani Rusia duce o politică de distrugere a identităţii româneşti din teritoriul ocupat, mai dură chiar decât Stalin în restul imperiului.

Spre exemplu, conflictele inspirate apoi ,,îngheţate” de ,,pacificatorii ruşi” din Abhazia, Osetia de sud, Karabahul de Munte, Transnistria şi în deosebi actul monstruos de anexare a Crimeei şi destabilizarea celei mai bogate regiuni din Ucraina, demonstrează cu lux de amănunte amestecul conducerii Federaţiei Ruse în treburile interne ale altor state prin ocuparea teritoriilor naţionale şi menţinerea armatei, organizează cu regularitate a şantajului şi presiunilor politice, blocadelor economice şi controlul spaţiului informaţional, etc. În cazul nostru, prin îngheţarea acestui conflict, Rusia a reuşit să împiedice până acum orice avânt euroatlantic al Republicii Moldova.

Drepturile civile şi libertăţile politice în entităţile separatiste sunt flagrant încălcate şi subminează potenţialul Politicii Europene de Vecinătate şi înrăutăţesc situaţia drepturilor omului în imediata vecinătate a Uniunii Europene.

După cum s-a referit în contextul dat Herta Muller, laureata Premiul Nobel pentru Literatura (2009), într-un interviu pentru La Repubblica „Putin desfăşoară o propagandă anti-fascista, dar valorile acesteia sunt caracteristice extremei dreapta. El vede pretutindeni duşmani, deoarece fiecare dictator are nevoie de duşmani pentru a fi în măsură să justifice încălcarea drepturilor omului. Putin este specialist in destabilizare: are personal instruit care îi antrenează pe separatişti. In esenţă, el nu vrea Ucraina. Vrea doar s-o destabilizeze, astfel că ea sa nu poată adera la UE. Este dezgustător. Când naţionalismul devine ideologie, este cel mai periculos. În Cazul Rusiei există riscul să revina fantoma Naţiunii Alese. Pe de altă parte, Putin a venit din KGB, el este familiarizat doar cu o astfel de lume”.

O altă dovadă a intensificării politicii agresive a Cremlinului, promovată prin vocea tuturor factorilor de decizie şi care a bulversat mass-media, a fost legată de semnarea Acordului de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană de Republica Moldova, Georgia şi Ucraina, acestea fiind avertizate că acest acord va atrage ,,consecinţe grave”.

În present sunt simţite presiunile politice şi economice ale Federaţiei Ruse în scopul de a compromite şi zădărnici valoarea istorică a acestui eveniment, de a stopa dezvoltarea Republicii Moldova ca stat civilizat şi european. [8].

Aici nu pot ca să nu fac referinţă la afirmaţiile binecunoscutului om politic american Henry A. Kissinger în lucrarea sa ,,Noua ordine mondială”, care în contextul analizelor sistemelor bazate pe echilibru puterii a menţionat că ,,Pentru cea mai mare parte a umanităţii şi cele mai lungi perioade ale istoriei , imperiul a fost modul tipic de guvernămînt. Imperiile nu au nici un interes să operze în cadrul unui sistem internaţional; ele aspiră A FI sistemul internaţional” Deci rezultă că imperiile nu au nici o nevoie de un echilibru al Puterii. [28].

Mulţi analişti explicau frecvent expansionismul rus ca izvorănd dintr-un sentiment de insecuritate, dar scriitorii ruşi au demascat mult mai adesea ieşirea Rusiei în afara graniţelor proprii ca pe o vocaţie mesianică.

Conflictul transnistrean este determinat nu atît ca luptă a puterii centrale şi a regiunilor separatiste de frontieră, ci ca rezultat al aspiraţiilor din afară, îndreptate spre dezbinarea teritorială a Republicii Moldova, slăbirea suveranităţii ţării, proces iniţiat, realizat şi susţinut activ de Rusia, în dorinţa de a menţine în spaţiul nou-createi CSI a rolului său dominant în interpretarea sa sovietică neschimbată. Deaceea, Federatia Rusa nu vrea să scape aceste ţări din zona sa de influenţă în baza unui parteneriat cu UE şi pe teritoriul nostru foloseşte la maximum Transnistria, ca instrument de şantaj şi exercitare a controlului asupra R. Moldova.

În acest context, nu putem să nu amintim şi despre recenta declaraţie a ministrului rus de Externe, Lavrov: „Acum, mulţi dintre colegii noştri occidentali încearcă să convingă Chişinăul că perspectiva euroatlantică este viitorul acestei ţări. Explicaţiile noastre sunt simple, noi nu interzicem nimic, însă realitatea este că Transnistria în NATO nu va merge. Şi dacă cineva va încerca să spargă această formulă, păstrarea neutralităţii constituţionale, atunci acest lucru va duce la schimbarea cardinală a chestiunii transnistrene”. Mai clar nu se poate spune. Ori anunţul făcut, la fel, în ajunul semnării Acordului de Asociere cu UE a Ambasadorului Federaţiei Ruse în Republica Moldova, Farit Muhametşin, precum că ,,locuitorii din Autonomia Gagauză şi cei din Taraclia vor avea parte de o atenţie specială din partea Moscovei” nu constituie o aţiţare a vrajbei, diferinţierii şi dezbinării naţionale şi entice, întreptată spre a înjosi onoarea şi demnitatea naţională, acţiuni care nu sunt compatibile cu funcţia de diplomat? Acest fapt şi declaraţia dlui Lavrov nu e un amestec brutal în treburile interne ale R. Moldova?

Mai mult, actualmente conducerea de la Kremlin susţne deschis partidele antinaţionale, iar prin presiunile puternice de ordin politic, economic şi informaţional a provocat daune serioase economiei R. Moldova, totodată reuşind sistemic să divizeze atît societatea moldovenească, cît şi clasa politică. [15].

Rezultă că regimul separatist de la Tiraspol constituie cea mai mare ameninţare pentru realizarea obiectivelor de importanţă strategică stabilite în Programul de guvernare – integrarea europeană, bunăstarea poporului, dezvoltarea economică, modernizarea şi consolidarea societăţii.

Această situaţie trebuie să-i impună pe liderii politici să depaşeasca conflictele interne si să se consolideze în faţa pericolului care planează asupra R. Moldova [1]. .

2. Analiză juridică a Acordului moldo-rus din 1992, semnificaţie şi consecinţe.

Acordul moldo-rus de încetare a focului, din 21 iulie 1992, semnat la Kremlin de către preşedinţii Boris Elţin şi Mircea Snegur, este un act bilateral, de suspendare a ostilităţilor şi de trecere a diferendului interstatal din faza sa activă, „fierbinte”, într-o fază latentă, „îngheţată”. Semnificaţia acestui document, semnat anume de aceste părţi, a fost menit, în primul rînd, să pună capăt doar confruntărilor militare pe Nistru.

Părţile în conflict au fost Federaţia Rusă, ca putere agresoare, şi Republica Moldova, ca stat agresat. Ulterior, propaganda de la Moscova a deplasat accentele către definirea conflictului drept unul strict intern, nici decum interstatal.

Astfel, diferendul moldo-rus din Transnistria a ajuns să fie prezentat drept „conflictul transnistrean”. În termenii ideologilor şi propagandiştilor de la Moscova, părţile în conflict ar fi Republica Moldova, pe de o parte, şi Transnistria, ca entitate distinctă, pe de altă parte. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care Moscova, iar apoi şi Kievul, şi Berlinul, iar uneori şi OSCE au pledat pentru „înţelegerile dintre părţile implicate în conflict”, ca şi pentru formatul de negocieri „1+1”, adică ţinute între puterea legitimă de la Chişinău şi regimul ilegal de la Tiraspol.

Unul din elementele cele mai vulnerabile şi contradictorii ale Acordului, din punct de vedere a consecinţelor juridice şi politice, se pare crearea unui mecanism instituţional (departamental) de îndeplinire a sarcinilor documentului (prevederile articolului 2).

În acest context, este îndeosebi de important de menţionat că pe lîngă lipsa unui mandat internaţional cuvenit al misiunii de pacificare desfăşurate, mandatul acestei misiuni, întocmit după şablon propriu, care mai mult pretinde de a deţine (dar nu deţine) statutul de misiune de pacificare, este contradictoriu şi neîntemeiat.

În privinţa „grupurilor de observatori militari” şi împuternicirile lor, Acordul face doar o singură referinţă la faptul că aceste grupuri fiind deja create la momentul încheierii documentului în conformitate cu „înţelegerile anterioare, inclusiv cvadripartite” vor fi utilizate de către Comisie în activităţile sale, iar Acordul semnat doar fixează faptul existenţei acestor împuterniciri, astfel propagînd selectiv acţiunea sa nu doar asupra evenimentelor viitoare, dar şi anterioare (altfel spus, stabilind caracterul retroactiv al acţiunii sale, efectelor sale juridice).

Ce ţine de împuternicirile categoriilor suplimentare de forţe armate – „contingentele militare create pe bază voluntară”, distincte de „grupurile de observatori militari” , Acordul destul de clar prevede că unicul scop al acestor împuterniciri este îndeplinirea măsurilor specificate în articolul 1 şi anume: a) încetarea focului şi tuturor acţiunilor militare; b) retragerea efectivelor militare şi altor unităţi militare, tehnicii militare şi armamentului din zona acţiunilor militare. [11].

Astfel, se poate presupune că odată cu îndeplinirea completă a acestor măsuri, împuternicirile „contingentelor militare” expiră şi acestea trebuie să fie desfiinţate.

Mai departe, referitor la „contingentele militare” se specifică că amplasarea şi utilizarea lor „se efectuează în conformitate cu deciziile Comisiei de Control în bază de consens”. Însă, în conformitate cu standardele internaţionale la desfăşurarea forţelor de menţinere a păcii este necesară aplicarea principiului neutralităţii (neparticipării, imparţialităţii), şi, de asemenea, după logica lucrurilor, deoarece este vorba de forţe militare, amplasarea lor sub comanda unui comandament militar unic, care conduce cu aceste forţe în baza ordinilor militare. [2].

În cazul Acordului din 1992 contingentele militare create, fie şi pe principii benevole, de către foştii inamici apriori nu puteau corespunde principiului neutralităţii. De asemenea, nu este clar mecanismul adoptării deciziilor CUC în bază de consens, care trebuie să conducă cu contingentele militare transmise în subordinea sa cu scopul încetării focului în zona de securitate, retragerea unităţilor etc. Nu este clar ce se întîmplă în cazul răbufnirii noilor confruntări militare, iar consensul în cadrul CUC nu este posibil.

O greşeală juridică considerabilă a Acordului este lipsa unei definiri clare şi precise a părţilor. Există un şir de părţi specificate în Acord: „părţile în conflict” (art. 1), „părţile, articipante la îndeplinirea prezentului Acord” (al. doi al art. 1), „trei părţi, participante la reglementare” (aliniatul unu al art. 1), „părţile” (art. 6,7,8), „părţile contractante”.

Se creează situaţia cînd responsabilitatea pentru îndeplinirea Acordului cade pe umerii diverselor, cu o configuraţie permanent schimbătoare, părţi implicate. Totodată, soarta Acordului, în conformitate cu prevederile lui, este hotărîtă de către „părţi” şi „părţile contractante”, adică cu o probabilitate mare: Republica Moldova şi Federaţia Rusă.

Situaţia, totuşi, devine şi mai complicată atunci cînd Acordul pune anumite angajamente în sarcina Republicii Moldova şi Federaţiei Rusă fără utilizarea termenului de „părţi” (al. doi al art. 4), precum şi cînd documentul face referinţă, fără mari explicaţii la existenţa aşa-numitelor „înţelegeri cvadripartite anterioare”, care, este clar, presupun existenţa celor patru părţi (aliniatul unu al art. 2).

Multe neclarităţi apar datorită prevederilor privind unităţile armatei a 14-a a forţelor armate ale Federaţiei Ruse nu prea organic înscrise în conţinutul documentului (art.4). Incontestabil rămîne faptul stabilirii de către Acord a corelaţiei juridice dintre obiectul nemijlocit al înţelegerilor atinse şi prezenţa armatei a 14-a în regiunea transnistreană

Contingentele militare „trilaterale” moldo-ruso-transnistrene introduse în zona de conflict în conformitate cu Acordul de „încetare a focului”, semnat la Moscova la 21 iulie 1992, trebuie considerate doar convenţional drept „forţe de menţinere a păcii”.

Apropo, este unicul caz în lume cînd formatul pacificator actual din Zona de securitate este constituit din reprezentanţii părţilor anternate în acţiunile de luptă de pe Nistru.

De fapt ele nu corespund rigorilor internaţionale în materie de pacificare general acceptate, precum sunt acordarea mandatului unei organizaţii internaţionale de securitate (ONU, OSCE); imparţialitatea; neimplicarea părţilor beligerante; asigurarea caracterului multinaţional; stabilirea unui termen concret etc.

Trebuie să recunosc că în situaţia în care dialogul oficial cu administraţia de la Tiraspol este intererupt, delegaţia Chişinăului în Comisia Unificată de Control (CUC) este singura entitate care ţine piept la modul direct, faţă-n faţă, separatismului transnistrean şi războiului propagandistic şi psihologic purtat de acesta.

Aici a-şi remarca faptul, ca ex.membru al Comisiei, că reprezentanţii Chişinăului în CUC în dialogul cu secesioniştii şi sprijinitorii lor, demonstreze multă luciditate, determinare, fermitate şi demnitate decât unii demnutari de stat şi instituţii abilitate.

Este vorba despre insuficienţa instituţiilor abilitate şi mass- media privind îmbunătăţirea cadrului informaţional, ideologic, social- economic al populaţiei aflate sub jurisdicţia Transnistriei, în scopul propagării politicii unice a Republicii Moldova faţă de cetăţenii din regiunea Transnistreană, cît şi despre acţiunile criminale ale regimului din Tiraspol.

Pînă în prezent nu s-au întreprins măsuri de instalare a turnurilor de amplificare tele-radio de comunicaţie pe segmentul transnistrean întru familiarizarea populaţiei din stînga Nistrului cu situaţia social-politică reală din ţară, precum şi a instalaţiilor tehnice de bruiaj pentru contracararea informaţiilor denaturate şi false în adresa organelor constituţionale, care dezinformează opinia publică. [3].

Este regretabil faptul că pe parcursul anilor acest format de pacificare a devenit ineficient şi în prezent putem remarca că nici CUC, nici forţele pacificatoare nu au posibilitatea de a influenţa sau schimba situaţia în zona de securitate în favoarea intereselor Republicii Moldova.

Cei care urmăresc activitatea Comisiei Unificată de Control cunosc şi raportul de forţe din interiorul ei: reprezentanţii Chişinăului sunt pe cont propriu, exponenţii Tiraspolului au sprijinul delegaţilor ruşi, iar delegaţia OSCE-ului (organizaţie în care Federaţia Rusă deţine drept de „veto”) tot aşteaptă ca părţile să ajungă la consens.

Mai mult decât atît, odată cu semnarea Acordului de la Odesa în 1998, s-a decis ca zona de securitate să fie demilitarizată, în vederea conformării recomandărilor comisarilor europeni, fapt ignorat de autorităţile transnistrene. [2].

Nu întâmplător, din august 1992 până în prezent, partea transnistreană, fiind încurajată din exterior, unilateral, contrar Acordului menţionat şi prevederilor Comisiei Unificate de Control, a introdus în Zona cu regim sporit de securitate 3 brigăzi de infanterie motorizată, alte unităţi militare de grăniceri, miliţie şi kazaci în număr de peste 3 mii persoane, în loc de 100 prevăzuţi de acordurile semnate anterior.

Acestea sunt Comenduirile şi unităţile militare, pichete de grăniceri, Centre de instruire a militarilor, nemaivorbind de circa 30 posturi (puncte de trecere) instalate unilateral şi ilegal de către autorităţile transnistrene de-a lungul r. Nistru, în cadrul cărora sunt antrenaţi aşa numiţii grăniceri, vameşi şi angajaţi ai serviciului migraţional transnistrean.

Actualmente, se creează impresia că grănicerii transnistreni ar fi superiori forţelor de pacificare şi că ei decid ce este legal şi ce nu în Zona de Securitate, fapt abordat de multiple ori de către delegaţia Chişinăului la şedinţele CUC.

Posturile date au fost create şi activează fără acordul Comisiei Unificate de Control şi încalcă flagrant prevederile punct. 1 al articolului 5 al Acordului din 1992, care ar trebui să asigure lichidarea tuturor impedimentelor privind circulaţia liberă a cetăţenilor şi mărfurilor.

Existenţa acestor probleme create de regimul secesionist – a generat dificultăţi serioase pentru punerea în aplicare pe întreg teritoriul ţării a prevederilor Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Cu regret, suntem nevoiţi să constatăm că pînă în prezent situaţia în această regiune nu s-a schimbat în sens pozitiv. În pofida eforturilor susţinute ale autorităţilor moldoveneşti, sprijinite de comunitatea internaţională, îndeosebi de OSCE, UE, Ucraina şi SUA, nu au fost înregistrate progrese substanţiale în procesul de reglementare a conflictului transnistrean. [23].

Nu putem trece cu vederea problema organizării la comanda Moscovei a provocărilor frecvente, legate de criza şcolilor cu predare în latină, ocuparea forţată a căii ferate şi portului din Varniţa, precum şi a Secţiei de votare în s. Corjova, blocarea sistemică a accesului la terenurile agricole a ţăranilor din r-l Dubăsari, comiterea multiplelelor actelor de terorism în zona de securitate, crearea ilegală a circa 30 posturi de control prin care se îngrădeşte dreptul la libera circulaţie, ba chiar şi a diplomaţilor străini şi reprezentanţilor misiunilor internaţionale, reţinerea ilegală permanentă a poliţiştilor care activează în zona de securitate, abordarea nejustificată a problemei activităţii comisariatului de poliţie şi altor organe constituţionale din Bender.

Aceste provocări au drept scop tensionarea şi destabilizarea situaţiei în zona de securitate pentru a marca hotarul administrativ (graniţa) cu R. Moldova, cît şi a întări şi dezvolta infrastructura posturilor create ilegal în Zona de securitate – transformându-le în terminale cu toate structurile necesare.

Reieşind din cele menţionate pot fi făcute următoarele concluzii că principala sarcină a Acordului – încetarea confruntărilor armate a fost atinsă, iar celelalte două funcţii ale documentului şi anume:

c) crearea zonei de securitate (ce înseamnă, de rînd cu stabilirea ei, asigurarea lipsei totale a armamentului şi militarilor „părţilor beligerante” în zonă) şi

d) neutilizarea oricăror sancţiuni şi blocaje şi îndepărtarea imediată a tuturor obstacolelor în calea circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi oamenilor, nu au fost îndeplinite.

Acordul nu a creat terenul aşteptat pentru negocieri detaliate pentru reglementarea problemei transnistrene şi mai degrabă acest conflict a fost îngheţat, iar deciziile existente pe această problemă, reducînd, de facto, la zero, înţelegerile şi formatele de negocieri anterioare, nepropunînd careva perspective tangibile. Documentul este inconsecvent, contradictoriu şi incorect. În pofida acestui fapt, Acordul a devenit un punct, deşi greşit, de plecare al procesului de negocieri.

Prin intermediul acestui instrument a fost instituit un mecanism neautentic de pacificare, fără mandat corespunzător din partea unei organizaţii internaţionale, sau regionale, cu încălcarea normelor şi principiilor internaţionale existente.

Astfel, sensul prestabilit al încheierii documentului menţionat a fost legalizarea quasi juridică a conjuncturii impuse Moldovei, care a început oficial să se numească conflict după participarea directă a Federaţiei Ruse în confruntarea militară pe teritoriul Moldovei. Rusia nu a reuşit elaborarea unei viziuni strategice şi complexe a problemei. Argumentările strategice au apărut cu mult mai tîrziu, şi, evident, aceste argumentări nu erau în favoarea soluţionării problemei. [12].

Moscova implementa în practică crearea unei situaţii vădit de impas. În ultimă instanţă, încercările Rusiei de a rămîne în afara cercului de responsabilitate după participarea la ciocniri nu s-a soldat cu succes.

3. Problemele existente în procesul de negocieri pentru soluţionarea problemei transnistrene. Consecinţele politico-juridice.

Cauza principală a lipsei de progres în procesul de reglementare a problemei transnistrene o constituie poziţia obstrucţionistă şi intransigentă a liderilor secesionişti de la Tiraspol. Aceste marionete ruseşti de la Tiraspol, după cum a afirmat analistul politic Oazu Nantoi, aflîndu-se la masa de negocieri au o singură obligaţiune să spună doar „nu”, iar formatul de negocieri pentalateral este o capcană pentru Republica Moldova din simplul motiv că acest format de negocieri este unul formal din anul 2000 şi pînă în prezent, nu s-a obţinut nici o decizie pozitivă pentru Republica Moldova.

Negocierile moldo-ruse desfăşurate în perioada 1992-1994 cu participarea reprezentanţilor de la Tiraspol în vederea stabilirii statutului, modalităţilor şi termenelor de retragere de pe teritoriul Republicii Moldova a formaţiunilor militare ruse care au succedat fosta Armată a 14-a nu au dat rezultatele scontate. Acordul semnat la 21 octombrie 1994, după încheierea negocierilor de rigoare, care între altele prevedea „sincronizarea” retragerii trupelor ruse cu procesul de reglementare politică a conflictului, a rămas buche moartă din cauza refuzului Federaţiei Ruse de a-l pune în vigoare. [1].

În anii 1996-2001 Chişinăul a făcut o serie de concesii, care i-au subminat poziţiile la masa de negocieri. Mă refer mai întâi la semnarea deciziei „despre soluţionarea unor probleme apărute în activitatea serviciilor vamale ale RM şi Transnistriei” din 7 februarie 1996, dar şi la declaraţia comună şi cele patru protocoale privind armonizarea legislaţiei vamale, garantarea investiţiilor, stimularea mass-media, semnate în rezultatul a două întâlniri dintre Voronin şi Smirnov în 2001. Cel mai controversat document semnat de ambele părţi a fost protocolul privind „recunoaşterea reciprocă” a actelor emise pe ambele maluri ale Nistrului, inclusiv a „paşapoartelor” transnistrene.

Complicaţii şi mai mari în procesul de reglementare au apărut după întâlnirea lui Voronin şi Smirnov de la Moscova, la 18 martie 2009, când, în prezenţa preşedintelui rus Medvedev, ei au semnat o declaraţie care dezavantaja serios RM, UE şi SUA, punând pe picior de egalitate „Moldova şi Transnistria”. Respectiv, Federaţia Rusă a obţinut angajamentul Moldovei de a păstra actualul format de menţinere a păcii până la soluţionarea conflictului, ceea ce reprezintă o doleanţă mai veche a Rusiei de a menţine prezenţa militară sub formă de pacificatori ruşi şi trupe paramilitare ale regimului din stânga Nistrului. [27].

De această situaţie profită pe deplin Federaţia Rusia care nu demult într-o manieră orogantă a anunţat în ce condiţii îşi retrage pacificatorii din Transnistria.

Astfel, ,,…retragerea pacificatorilor ruşi din Transnistria este posibilă doar după ce părţile implicate vor înregistra acorduri politice. Operaţiunea de pacificare nu reprezintă un subiect de negocieri în formatul 5+2. Mandatul consultărilor permanente pe marginea problemelor politice în cadrul procesului de negocieri este stipulat foarte clar şi aprobat în principiile şi procedurile de desfăşurare a procesului de negocieri, aprobate acum doi ani la Viena. Atunci nu a fost vorba despre niciun fel de operaţiune de pacificare”, a declarat reprezentantul special al Ministerului rus de Externe pentru problema transnistreană, Serghei Gubarev.

În opinia mea e cu totul sfidătoare afirmația lui Gubarev ,,operaţiunea de pacificare de pe Nistru este eficientă şi ar trebui să fie inclusă în manualele clasice de pacificare”.

Este de menţionat faptul că aflarea trupelor ruse pe teritoriul transnistrean a dus nu numai la prejudiciile de ordin politic, economic şi ecologic, dar au afectat şi statutul de neutralitate pe care Republica Moldova încearcă să-l impună pe plan internațional.

Un impact semnificativ asupra procesului de reglementare a diferendului transnistrean l-a avut Summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999. Angajamentele asumate de către Federaţia Rusă în cadrul acestei reuniuni, precum şi al conferinţei la nivel înalt a statelor-părţi la Tratatul privind forţele armate convenţionale în Europa (FACE), de aşi retrage până la sfârşitul anului 2002 trupele şi muniţiile de pe teritoriul Republicii Moldova erau de natură, în cazul onorării acestora, să producă schimbări cardinale în situaţia din jurul Transnistriei.

Eforturile întreprinse în vederea soluţionării problemei transnistrene nu au dat rezultatele scontate şi din cauza greşelilor metodologice, de natură tactică şi strategică, comise de către autorităţile moldoveneşti pe parcursul anilor. [24].

Concesiile unilaterale de principiu făcute de oficialităţile de la Chişinău, în dorinţa de a înfrunta veleităţile liderilor de la Tiraspol şi de a-i încuraja pe aceştia să adopte o atitudine constructivă la masa de tratative fără a obţine reacţii reciproce adecvate, au avut un efect invers. În dorinţa de a impulsiona soluţionarea problemei transnistrene s-a manifestat o flexibilitate impresionantă, întreprinse cedări serioase şi temerare care, în consecinţă ne-au vulnerabilizat şi subminat poziţiile, fiind concepute, în esenţă, ca tratate dintre doi subiecţi egali de drept internaţional[2].

Respingând cu desăvârşire ideea compromisului şi a reconcilierii, regimul de la Tiraspol a profitat din plin de avantajele obţinute de pe urma concesiilor, îndeosebi, de ştampilele vamale şi de recunoaşterea dreptului de a întreţine relaţii externe în domeniul comercial-economic, de conceptele de federalizare şi de „stat comun”, de tratarea ca „parte egală” la negocieri, pentru aşi edifica şi întări structurile unei entităţi secesioniste cu ambiţii de a fi recunoscute ca stat independent. [20].

Evident că perpetuarea prezenţei militare ruse în regiunea transnistreană şi atitudinea părtinitoare a Federaţiei Ruse în calitatea sa de mediator au un impact negativ asupra procesului de negocieri vizînd soluţionarea cît mai grabnică a problemei transnistrene şi, implicit, restabilirea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

Interesele imuabile ale Federaţiei Ruse de a menţine Republica Moldova în sfera sa „tradiţională” de influenţă au determinat Moscova să pledeze mai degrabă în favoarea „îngheţării” conflictului în jurul Transnistriei decât să sprijine o soluţie de compromis care ar răspunde intereselor tuturor actorilor implicaţi, în primul rând ale Republicii Moldova. În perioada examinată partea rusă, practic, şi-a consolidat poziţia în procesul de negocieri în calitate trilaterală: „pacificator, mediator şi garant” (termenul „stat-garant” va fi „îmbrăcat” în formă oficială un pic mai tîrziu) sau un astfel de participant în trei ipostaze: boxer, arbitru şi organizator al competiţiilor. [15].

La Moscova, Duma de Stat şi-a asumat rolul de aşa-numit factor democratic, care „influenţează Kremlinul” în problema soluţionării conflictelor în spaţiul ex-sovietic şi protecţiei drepturilor ruşilor în spaţiul fostei URSS, regulat organiza audieri pe tematica transnistreană, iar în februarie 1998 chiar a fost creată Comisia pentru soluţionarea situaţiei economice şi politice în Transnistria. Reprezentanţii Dumei continuau să fie oaspeţi frecvenţi la Tiraspol. [7].

Totodată, problema principală a conflictului – elaborarea şi adoptarea statutului juridic special al regiunii transnistrene (Transnistriei) în baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, continuă să rămână nesoluţionată.

Experienţa acumulată de 22 ani în procesul de negocieri, în esenţă, steril de soluţionare a problemei transnistrene şi caracterul epuizat, lipsit de perspectivă a status quo-ului modelat şi impus în raioanele de est ale Republicii Moldova, clar indică necesitatea readucerii negocierilor în sistemul de coordonate juridice, adică a dreptului internaţional şi cel intern al Republicii Moldova. Subiecţii dreptului internaţional implicaţi în procesul de negocieri nu trebuie să creeze dreptul, ci mai degrabă să încerce aplicarea lui.

În cadrul aplicării dreptului va fi posibilă separarea noţiunilor care se utilizează în cadrul negocierilor şi presupuselor prevederi în reale şi false.

Politica şi geopolitica se vor retrage pe planul doi, iar sursele materiale veridice ale dreptului vor trece pe prim plan. Actualmente asocierea Ucrainei şi a Moldovei la Uniunea Europeană este un eveniment prea important pentru ca liderii tiraspoleni să nu realizeze că se intră într-o fază nouă, în care vechile reguli de joc pe care l-au practicat din anii 1990 încoace îşi încetează valabilitatea. [10].

Transformarea internă democratică a ţării trebuie să devină adevăr în ultimă instanţă şi să plaseze Chişinăul în categoria partenerilor previzibili, cu care se pot crea relaţii amicale şi care trebuie ajutat în realizarea proiectului naţional.

Urmare a reformelor instituţionale implementate, autorităţile moldoveneşti trebuie treptat să obţină întregul set de instrumente necesare pentru soluţionare problemei transnistrene, iar occidentul „nostrificînd” realizările Moldovei să refuze la discuţiile cu Moscova referitoare la Moldova, fără cunoştinţa ei şi fără participarea Moldovei.

Conform afirmaţiei cunoscutului analist politic N. Chirtoacă ,,Rezolvarea conflictului transnistrean este o prioritate incontestabilă a statului moldav şi orice guvernare trebuie să îşi asume responsabilitatea plenară, precum şi riscurile pentru restabilirea integrităţii teritoriale a ţării. Perspectiva reală de soluţionare a problemei transnistrene depinde de eficienţa diplomaţiei moldave, de gradul de încredere reciprocă şi cooperare cu partenerii străini, în primul rînd de UE şi SUA, de insistenţa, tenacitatea Guvernului în dialogul constructiv cu Ucraina şi Federaţia Rusă”. [2].

Este cert faptul că ne apropiem cu paşi siguri spre Uniunea Europeană. Probabil, că următoarea provocare mare pe care Republica Moldova va trebui s-o realizeze cu bine este următorul Summit al Parteneriatului Estic, care va avea loc în Riga în anul 2015. Până atunci, conducerea Republicii Moldova, într-adevăr, are foarte mult de lucrat pe plan intern, dar şi extern.

Din acest punct de vedere, consider că problema cea mai importantă care necesită o atenţie sporită din partea conducerii ţării şi a societăţii civile – este evacuarea trupelor ruse din Transnistria.

Ameliorarea continuă a situaţiei social-economice, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi efectuarea unor transformări democratice cardinale în contextul politicii de integrare europeană ar spori, fără îndoială, atractivitatea malului drept pentru populaţia de pe malul stâng al Nistrului, catalizând în acest mod tendinţele integraţioniste.